Să mănânc mămăligă cu brânză de oi, să sparg ceapă, să cosesc, să înham caii, să alung hultanii (deşi nu m-am descurcat niciodată aşa bine), să fac focul, să mân oile la strungă, să nu tac niciodată şi să lovesc când şi cum trebuie, să-mi ascult părinţii (na că şi aici am cam buşit-o), să fac mămăligă, să clădesc căchiţele de fân, să crăp nucile cu mâinile goale, să nu-mi fie frică de întuneric, să am grijă de mine… să zâmbesc.

Bunicule, n-o lăsa pe bunica singură şi mai ieşi măcar o dată în faţa casei, c-au venit cei mai cuminţi băieţi de pe Muchia Gropului…

M-am hotărât. Mă las de fumat. Bine, nu că aş fi fumat în draci, dar oricum, aveam senzaţia că, numai după câteva luni de la abandonarea (a nu ştiu câta oară) abstinenţei gudronice, mă pierdeam irecuperabil în haremul ţigărilor de pleaşcă sau poştite. Dar revin la alcoolizare. Şi la gândurile de “bag picioarele, plec de-acasă!”. Dar parcă mă şi văd… că eu nu-s ca depravaţii cu clasă, care îşi iau doar ce au pe ei, bani de-o bere şi trei ţigări la bucată, trântesc uşa-n nas părinţilor/nevestei/prietenilor şi nu se mai uită-napoi. Eu tre’ să-mi fac frumos bagajul, cu cel puţin 7-8 tricouri, periuţă şi pastă de dinţi, gel de duş (ca să am cu ce să mă spăl prin budele barurilor), şampon, 5 perechi de chiloţi şi eventual şi fier de călcat. Ca după două zile de stat în cămin cu fetele să mă-ntorc acasă. Şi aşa se duc dracu’ măreţele mele fantezii cu renunţat la facultate, hoinărit prin lume, ca după nu ştiu câtă vreme, când oi fi şi eu la casa mea, liniştit, să le povestesc nepoţilor cât de coios eram eu la nici douăjde ani.

 Şi ce chef am să fumez.. 

Exact ca-n versurile celor de la MKWHU. O bună prietenă, cândva mai mult decât atat, îi descoperise şi n-a ezitat să-mi fută minţile cu ei. La propriu. Nu există sens figurat, no figure of speech, aucune figure de style.
Nu eram dezordonat. Acum hainele’s sub pat sau lângă calorifer, sub cotorul de mar mucegăit şi cei doi biscuiţi de vanilie stau cursurile niciodata citite, iar canile pline de zaţ mi-au cotropit biroul. Şi nu-mi plăcea cafeaua. “Doamne fereşte!” i-am spus când m-a întrebat de vreau cafea. Acum îşi face el cruce şi scuipă-n sân când aude de mine. Îmi pare rău. Dar ea… Doamne, mi-e aşa greu să vorbesc despre ea… Iar ceaiul îl indulcesc cu miere.

Neagă.